Преподавателю
Школьному психологу
Tema: Consilierea psihopedagogică a copiilor cu Sindromul Down

Tema: Consilierea psihopedagogică a copiilor cu Sindromul Down

Sindromul Down sau mongolismul este o afecțiune permanentă în cadrul căreia o persoana se naște cu anumite trăsături fizice distincte, de exemplu facies aplatizat, gât scurt, si un grad de întarziere mintala (retard psihic). Deși Sindromul Down este permanent, majoritatea pacientilor pot duce o viața normala, activa. Beneficiind de îngrijirea adecvata si ajutorul de care au nevoie, copiii cu Sindrom Down pot avea creștere si dezvoltare spectaculoase și pot deveni adulți sănătoși si fericiți. ...

Раздел	Школьному психологу
Класс	-
Тип	Другие методич. материалы
Автор	Тоцкая А.И.
Дата	13.05.2015
Формат	docx
Изображения	Нет

Поделитесь с коллегами:

Lucrare de consiliere psihopedagogică individuală și de grup

Chișinău, 2015

Cuprins

Introducere...........................................................................................................................................3

Incursiune în problematica sindromului Down................................................................................4

Consilierea psihopedagogică a părinților a căror copii au fost diagnosticați cu sindrom Down...................................................................................................................................................11

Consilierea copiilor cu sindrom Down............................................................................................14

Tehnologii implementate în consilierea părinților și copilor.........................................................17

Concluzii.............................................................................................................................................29

Recomandări......................................................................................................................................30

Bibliografie.........................................................................................................................................38

Introducere

Copii cu sindromul Down au nevoie de atenție, dragoste și are nevoie de asemenea de prevenție sau de susținere a sănătății ca orișice alt copil. Aceste informații, deprinderi de lucru îngrijiri se pot efectua în diferite vizite la centre de terapii pentru copii și părinți cu diferiți specialiști. Aceste vizite implică informații despre sănatatea copilului, dezvoltarea și obiceiurile zilnice.

Copii cu sindrom Down și familiile lor în cele mai frecvente cazuri simt nevoia de a fi sprijiniți atît din vedere moral cît și psihologic. Familiile acestor copii au nevoie să beneficieze de informație despre dezvoltare copilului, particularitățile sindromului și nu în ultimul rînd să cunoască metode de educare a copiilor cu sindrom Down.

Unul din servicii pentru părinți și copii este consilierea. Părinții pot fi informați despre acest sindrom și anume cu problemele care se vor confrunta, dar cel mai important este susținerea morală și dezvoltarea încrederii în sine a părinților.

Părinții pot folosi perioada de sarcină să se întîlnească cu alți părinți care au copii cu Down care le pot servi ca o sursă de informare și îngrijire. Părinții e necesar să învețe să creeze legături cu servicii și resurse din cadrul comunității, precum programe de intervenție, servicii pentru sprijinul familiilor, programe de asistență medicală și psihologică.

În prezenta lucrare se urmăresc trăsăturile specifice ale copilului cu sindrom Down, al consilierii copiilor și părinților lor. Tehnologii care se por aplica în consiliere și care este eficiență colaborării cu specialiștii.

Pentru asigurarea condițiilor optime de dezvoltare și integrare atît a copilului cît și a părintelui, consilierea prezință un rol important, fiind un punct de plecare ce poate di ezploatat și aplicat, pentru a obține efecte optime.

Incursiune în problematica: sindrom Down. Cauzele apariției.

Ce este sindrom Down.

Sindromul Down, cea mai comună anomalie cromozomială, poartă numele medicului britanic John Langdon Down care l-a descris pentru prima dată, în mod ştiinţific, într-un articol apărut în 1866. Abia în 1959 se descoperă existenţa unei anomalii congenitale care, în aproximativ 93 % din cazuri, apare din cromozomul suplimentar 21. În cazul persoanelor cu acest sindrom, în loc de 23 de perechi sau 46 de cromozomi în fiecare celulă, s-au descoperit 47 de cromozomi, deci vor fi 3 cromozomi de tip 21 într-o celula in loc de 2, maladia numindu-se şi Trisomia 21.

Cel mai predominant este handicapul mintal: nivelul intelectual poate varia de la întîrziere severă pînă la întîrziere medie.

Cauze

În majoritatea cazurilor apare în urma unui accident genetic produs în timpul diviziunii celulare din momentul conceperii copilului. Dacǎ principalele caracteristici sunt în general cunoscute şi diagnosticul se stabileşte precoce, fie în maternitate, fie în reţeaua medicine de familie, originile sale precise pot fi mai diverse decât suntem dispuşi sǎ credem şi ajutorul concret pe care îl putem oferi bolnavului mult mai complex decât cel pe care acesta îl primeşte în mod curent.
O scurtǎ incursiune în geneticǎ ne permite întelegerea etiologiei acestei boli. O celulǎ diploid umanǎ conţine 23 de perechi de cromosomi, fiecare pereche fiind identificatǎ printr-un numǎr, cu excepţia ultimei perechi, reprezentatǎ de cromosomii sexuali (XX la sexul feminin şi XY la sexul masculin). Unele persoane pot prezenta anomalii cromosomiale, traduse în general printr-un numǎr anormal de cromosomi. Poate fi vorba de anomalii numerice afectând cromosomii sexuali sau anomalii numerice ale celor 22 de perechi de omologi. Anomalia mai frecvent întalnitǎ este trisomia, adicǎ prezenţa a 3 cromosomi omologi, pentru o pereche datǎ, în loc de cei doi cromosomi obişnuiţi.

Foarte rar (1/100) poate fi moştenit de la unul dintre părinţi care este purtător al trisomiei 21; În unele cazuri (3%) extracromozomul va apǎrea doar în unele celule, în timp ce celelalte se vor dezvolta normal. Aceasta se numeşte mozaicism. Cele mai multe trisomii sunt letale, adesea foarte precoce, în cursul dezvoltǎrii embrionare. Ele se traduc atunci prin avort spontan. Asemenea trisomii pot fi observate la copii şi apoi la adulţi.

Sindromul Down este căuzat de diviziunea celulară anormală, cel mai frecvent la nivelul ovocitului, înainte sau în momentul concepţiei. Mai puțin frecvent, diviziunea celulara anormala poate afecta spermatozoidul în momentul concepției. Nu se cunosc factorii care determină celulele să se dividă anormal. Genele sunt grupate sub formă de cromozomi. În mod normal, un copil moşteneşte 46 de cromozomi, câte 23 de la fiecare părinte. În urma diviziunii celulare anormale din Sindromul Down rezultă material genetic suplimentar, de obicei un extra cromozom. Sindromul Down este clasificat în conformitate cu modul specific în care materialul genetic suplimentar este produs.

Rǎspândire

Frecvenţa trisomiei 21 sau a sindromului Down este de 1 la 650 de nou-născuţi şi creşte considerabil odată cu înaintarea în vărstă a mamei, mai ales peste vârsta de 35 de ani a mamei.
Sindromul Down apare în toata lumea, indiferent de: rasă, cultură, religie, nivel social sau economic.
Trisomia 21 este cea mai frecventǎ anomalie cromosomialǎ întâlnită în patologia umană. Boala este mai frecventǎ la copiii de sex masculin, raportul sexelor fiind de 3 băieţi la 2 fete.

Caracteristicile Sindromului Down

"Persoanele cu sindrom Down au aceleaşi sentimente, emoţii, senzaţii şi nevoi ca orice altă persoană. Nevoia de a fi iubit poate fi împlinită în cadrul unor activităţi pe măsură sau prin joc, muncă şi în relaţiile sale cu cei din jur." Michael Proux, psiholog

Sindromul Down poate fi recunoscut de la naştere datorită caracteristicilor sale distinctive:

Caracteristici fizice;
Dezvoltarea cognitivă;
Dezvoltarea socio-emoţională;
Dezvoltarea motorie;

Caracteristici fizice

Greutate mică la naştere;
Microcefalie;
Urechi mici implantate anormal, formă anormală a pavilionului urechii (urechi displazice);
Faţa lată şi turtită, capul plat la spate;
Profilul facial este aplatizat;
Nasul este mic cu bază largă, narile deschise anterior;
Ochii oblici şi uneori există o plică la colţul ochilor numită epicant;
Gura este mai mică, limba scoasă în afară (pot saliva mai mult) datorită hipotoniei (obicei care poate fi corectat prin învăţare);
Dentiţie cu erupţie dentară întârziată, hipolplazie dentară;
Părul este mai rar şi subtire;
Linia de implantare a părului esta joasă şi slab definită;
Gâtul este scurt şi uneori există un exces de piele în zona cervicală care formează un fald;

Dacă copilul nu este învătat sa ţină limba în gură, acest aspect nu se va îmbunătăţii cu timpul. Expusă frecvent la aer (ţinuta afară din gură), limba va fi stimulată să devină mai uscată şi probabil mai mare. De multe ori maxilarul şi muşchii faciali sunt moi, cu tonus muscular scăzut. Toate acestea împreună pot da naştere la dificultăţi de vorbire şi pierderea clarităţii în exprimare-chiar daca ei produc aceste sunete în gât. Articularea clară a cuvintelor depinde de o reproducere adecvată la nivelul gurii, dinţilor, limbii şi buzelor, şi de faptul că ele lucrează cel mai bine pe rând. În acest caz, funcţionalitatea vârfului limbii, a buzelor şi a dinţilor se va îmbunătăţi prin stimulare. Copilul trebuie încurajat să sugă bomboane pe băţ, să bea cu paiul, să facă baloane şi să-şi spele dinţii cu limba.

Braţele sunt scurte, îndesate
Degetele scurte şi degetul mic curbat în interior;
În palmă au de obicei o singură plică orizontală numită "plica simiană";
Există o distantă mai mare între primul şi al doilea deget de la picioare;
Hipotonie generalizată, tradusă prin picioare plate şi abdomen flasc ;

Tonusul muscular se poate ameliora spontan odată cu înaintarea în vârstă, dacă copilul este activ şi vioi, prin activităţi care-l ţin ocupat şi îi solicită musculatura membrelor. Dacă copilul este mai liniştit, mai "leneş", are nevoie de exerciţii. Copilul are nevoie să devină conştient de propriul său corp şi capabil să exploreze spaţiul din jurul lui.

Lungimea şi greutatea este mai mică la naştere;

Caracteristicilor fizice li se pot asocia o serie de malformaţii congenitale precum şi riscul crescut pentru anumite afecţiuni care au impact asupra speranţei de viaţă şi asupra calităţii acesteia. De exemplu:

40% prezintă malformaţii cardiace din care jumătate sunt grave şi pot necesita intervenţii chirurgicale (Aparat cardio-vascular cu malformaţii, persistenţa canalului arterial etc.).

Afecţiuni respiratorii (compresiunea vascusculară a căilor respiratorii inferioare, traheobronhomalacia)

Aproximativ jumătate din copii cu sindrom Down au probleme de auz, iar problemele de vedere sunt chiar mai frecvente;

Aproximativ 30% pot avea afecţiuni ale glandei tiroide de tip hipotiroidie;

Predispuşi la afecţiuni gastro-intestinale;
Riscul de a face leucemie este de 15-20 de ori mai mare decât la persoanele normale;
Există un ritm mai rapid de îmbătrânire a organismului, şi riscul de a face boala Alzheimer este de aproximativ 25% faţă de un risc de 6% în populaţia generală;
Tegumentele sunt foarte uscate şi îmbătrânesc mai repede (risc de apariţie a eczemei);
Dizabilitate în dezvoltare: dezvoltare incompletă a creierului, ceea ce duce la retard mental. De aceea programele de intervenţie precoce sunt foarte importante;
Există un risc mai crescut de a face infecţii, tulburari digestive şi respiratorii.

Dezvoltarea cognitivă

• Prezintă o slabă dezvoltare intelectuală;
• Sunt extrem de slab înzestraţi nativ să se autoprotejeze (incapabil să perceapă "răul");
• Nivelul intelectual variază în limite largi: de la nivelul sever de "idioție" (QI=20) până la nivelul de "debilitate" (QI=70). Personale cu QI mai mare de 70 sunt rare;
• Au probleme cu conceptul de timp şi număr (ieri-azi; mic-mare);
• Sunt dornici de a învăţa lucruri noi;
• Au mai mult abilităţi practice decât teoretice;
• Au îndemânarea de a face lucruri de rutină cum ar fi îmbrăcatul, servitul mesei, mersul la baie/toaletă;
• Au performanţe mai slabe in cazul aspectelor legate de memoria de scurtă durată;
• Pentru identificarea stimulilor şi pentru reproducerea lor "vizuală" au nevoie de o prezentare mai prelungită;
• Copilul cu sindrom Down începe să vorbească mai târziu decât unul normal (pe la vârsta de 4 ani).

A asculta foarte mult şi a vorbi este foarte important pentru acești copii. Stimularea vorbirii este foarte importantă, altfel cuvintele învăţate nu vor fi niciodată rostite.
• Articularea cuvintelor este dificilă şi vorbirea lor este mai greu înţeleasă din cauza hipotoniei limbii şi a problemelor de denţitie. Unele persoane au o voce mai răguşită şi o inălţime joasă a sunetelor.

Dezvoltarea socio-emoţională

În general au caracter blând, plăcut, sunt senzitivi, emoționali, se ataşează uşor de persoanele apropiate;

Le place foarte mult muzica şi ritmul;
Au probleme cu tranziţia la situaţii noi, sunt rigizi şi încăpătânați în comportament, le place regularitatea şi nu le plac situaţiile noi;

Câteodată persoanele cu sindrom Down au o tolerantă scăzută la frustrare şi sunt destructivi, dar sunt în general mai puţin agresivi şi destructivi decât persoanele cu handicap mintal.
linic, sindromul este caracterizat printr-o mare diversitate de malformații prezente la naștere sau adăugate in primele luni de viața. Nici un semn nu este de unul singur hotărâtor pt. diagnostic, ci numai ansamblul semnelor, care da un aspect aparțin sensul ca 28% ajung pana la 30 de ani, 8% depășesc 40 de ani, 3% pot depăși 50 de ani.

Dezvoltarea motorie

Pentru o perioadă foarte lungă de timp, sindromul Down a fost cunoscut drept o perturbare comună în care handicapul mintal este cel mai evident simptom. Mult timp a fost omis faptul că există şi probleme motorii specifice în dezvoltarea motorie, ca de exemplu lipsa echilibrului sau rotaţia trunchiului şi scheme de mişcare anormale.
Totuşi, în ultimul timp s-a evidenţiat clar faptul că un copil cu sindrom Down este deficitar mai mult în abilităţile motorii decât în cele mintale.
Studii făcute pe grupuri de copii cu sindrom Down şi având grupuri martor copii fără dizabilităţi, în condiţii similare de sex, vârstă, clasă socială au evidenţiat faptul că vârsta medie la care se realizează principalii indicatori ai etapelor dezvoltării motorii este semnificativ întârziată.
Două sunt explicaţiile posibile ale faptului că în general handicapul mintal este însoţit de o evoluţie anormală a dezvoltării motorii şi de abilităţi motorii reduse: comportamentul explorativ redus şi deteriorarea sistemului neuromotor.
O caracteristică importantă a dezvoltarii motorii a acestor copii este că în comparaţie cu copiii fără dizabilităţi, indicatorii motorii nu numai că se realizează mai târziu, dar şi categoria de vârstă la care se atinge un nivel motor specific este mult mai mare.
Rezultatele studiilor arată că cei cu sindrom Down dobândesc mult mai greu viteza la mers, echilibrul, forţa, coordonarea ochi-mână, dexteritatea, viteza de reacţie şi abilităţile motrice grosiere şi fine, comparativ cu copiii fară dizabilităţi şi asociază problemele de echilibru maturizării întârziate a cerebelului, dimensiunilor relativ mici ale cerebelului şi ale trunchiului cerebral.
O impresie asupra tonusului realizată combinând detaliile mişcarii pasive cu poziţiile şi observarea abilităţilor motorii ne arată un anumit grad de hipotonie la aceşti copii şi care poate fi: severă, moderată şi mică.
Reacţiile de sprijin se dezvoltă relativ repede ca un substituent al lipsei reacţiilor de echilibru. Reacţiile posturale ale acestor copii se dezvoltă întârziat, iar întarzierea în dezvoltarea motorie devine şi mai mare atunci când nu are loc dezvoltarea anticipată a reacţiilor posturale între patru şi şase luni.

Cauza principală a problemelor motorii a copiilor cu sindrom Down este tonusul postural scăzut. Reglarea controlului postural, care permite adoptarea şi menţinerea posturii în timpul activităţilor motorii, este redus şi are efect negativ asupra co-contracţiilor şi reacţiilor de echilibru. Particularităţile caracteristice ale acestor copii sunt schemele de mişcare statice şi simetrice, strategiile de mişcare compensatorii şi lipsa variabilităţii. Problemele de dezvoltare nu apar într-o formă izolată ci sunt rezultatul etapelor anterioare şi au consecinţe asupra etapelor viitoare.
Punând problemele motorii într-un context de dezvoltare, kinetoterapeutul obţine o structură pe baza căreia poate alege în mod fundamental exerciţiile terapeutice pentru copilul cu sindrom Down.

În general, din punct de vedere al dezvoltării motorii, un copil cu sindrom Down:
• Echilibrează bine capul la o vârstă cuprinsă între 3 şi 9 luni (faţă de 1-4 luni la copii normali);
• Începe să se rostogolească la o vârstă cuprinsă între 4 şi 12 luni (faţă de 2-10 luni);
• Stă ridicat în şezut mai mult de 1 minut la 6-16 (faţă de 5-9 luni);
• Începe să realizeze târârea între 9 şi 19 luni (vârstă recomandată pt. însuşirea acestei achiziţii);
• Iniţiază mersul în patru labe între 10 şi 24 de luni (vârstă recomandată);
• Se trage în ortostatism la 8-26 luni (faţă de 7-12 );
• Se trage în ortostatism cu sprijin la 6-30 (faţa de 7-12 luni);
• Stă în ortostatism fără sprijin la 12-38 (faţă de 9-16 luni);
• Merge fără sprijin la 13-48 (faţă de 9-17 luni);
• Urcă scările cu sprijin la 20-48 (faţă de 12-24 luni);
• Coboară scările cu sprijin la 24-60 (faţă de 13-24 luni);
• Aleargă la 48 luni;
• Sare pe loc la 48-60 luni;

De reținut!
- nu trebuie uitat faptul ca acești copii pot tolera o durere de intensitate foarte mare, înainte de a o exprima sau pot sa nu fie capabili sa o descrie foarte bine; primul semn de boala poate fi o schimbare in comportamentul copilului;
- exista câteva tratamente controversate pentru Sindromul Down, care circula prin diferite mijloace media sau prin viu grai; se recomanda consultarea medicilor specialiști în legătura cu aceste tratamente, înainte de a le folosi.

2. Consilierea psihopedagogică a părinților ai căror copii au fost diagnosticați cu sindrom Down

Scop: Informarea părinților despre sindromul Down. Dezvoltarea calităților părintești și formarea obișnuințelor, deprinderilor și atitudinilor benefice a viitorului părinte

Obiective:

informarea părinților despre maladie;
diminuarea șocului și stresului;
cultivarea dorinței de manifestare a rolului activ de părinte în formarea şi dezvoltarea fizică, psihică şi spirituală a viitorului copil;
dezvoltarea responsabilității ce revine părinților în concepția, naşterea şi ulterior viața sănătoasă a întregii ființe ce vine pe lume;
formarea obişnuințelor, deprinderilor şi aptitudinilor necesare manifestării benefice a rolului de părinte;

Părinții sunt responsabili pentru a lua decizia de viața și dezvoltrea copilului. Consilierii prenatali pregătiți în psihologie și pedagogie prenatală și perintală pot să ajute și să explice părinților tot ce implică fiecare acțiune, gînd, faptă care poate avea mare importanță în viața lor și a copilului care se va naște.

Sprijinul consilierului vizează atât dezvoltarea rolului de părinţi, cât şi dezvoltarea personală a adultului care se găseşte într-o situaţie problematică. Consilierea părinţilor se adresează crizelor parentale sau dificultăţilor pe care le au părinţii în îndeplinirea rolurilor lor. Consilierul susţine persoana în luarea deciziilor, în rezolvarea unor crize, în dezvoltarea capacităţii de autoînţelegere, autocunoaştere şi întărire a imaginii de sine. El orientează beneficiarul către soluţii, nu le oferă, ajută la formarea deprinderilor care susţin funcţionalitatea rolului de părinţi.

În anul 1975, un comitet de experti ai Societǎţii de Geneticǎ Umanǎ a definit sfatul genetic ca "un process de comunicare care se ocupǎ de problemele umane asociate cu manifestările sau cu riscul de apariţie a unei boli genetice într-o familie.

Acest proces implicǎ încercarea fǎcutǎ de una sau mai multe persoane pregǎtite corespunzător de a ajuta familia:
- Sǎ înţeleagă faptele medicale, inclusiv diagnosticul, evoluţia probabilǎ a bolii şi managementul disponibil.
- Sǎ aprecieze modul în care ereditatea contribuie la boalǎ, precum şi riscul de recurenţǎ a bolii la rudele specificate.
- Sǎ înţeleagǎ alternativele pe care le au în contextul recurenţei.
- Sǎ aleaga opţiunea care li se pare cea mai potrivită în funcţie de riscul lor, obiectivele familiei şi standardele lor etice si religioase şi sǎ acţioneze în concordanţǎ cu aceastǎ decizie.
- Sǎ facǎ cea mai bună corecţie posibilǎ a bolii la un membru afectat al familiei şi/ sau a riscului de recurenţǎ a acestei boli.

Consilierea familiei

Thomas Verny, medic şi psiholog, fondează Asociația de Psihologie Perinatală, Prenatală şi Sănătate în 1983 şi scrie împreună cu John Kelly "Viața secretă a copilului nenăscut", având următoarele idei: fetusul are acces la toate sentimentele, gândurile şi visele mamei sale; un ataşament prenatal determină calitatea relației mamă-copil; iubirea formează o platoşă protectoare în jurul fetusului, ce poate atenua impactul tensiunilor externe; naşterea şi experiența prenatală formează fundația personalității umane.

Psihiatrul american Elisabeth Kubler-Ross a descris reacțiile unei persoane în fața unui pronostic grav. Ea a numit aceste reacții ca " reacții în fața unei nenorociri". Cele cinci reacții descries sunt:

Starea de șoc. La vestea defecienței genetice sau malformații congenitale a copilului, părinții reacționează initial într-o stare de șoc, neîncredere și uneori chiar neagare.
Starea de furie, manifestarea prin dorința obținerii unei alte păreri. Părinții reacționează prin sintimentul de vină și de autoacuzare. Vina apare de îînțelege cauza acestei situații. Vina poate fi asociată și cu unele convingeri religioase, părinții sunt pedepsiți de Dumnezeu.
Este stadiul de tranzacție, în care părintele acceptă diagnosticul, dar continua să spere că copilul va fi normal.
Resemnarea și depresia apare încetul cu încetul. Părinții sunt incapabili să facă față situației copilului, astfel ca ei să se retragă fie fizic, fie emotional.
Pentru multe familii, ultimul stadiu este caracterizat prin acceptare și reîntegrare în viața de familie.

În toate aceste situații, echipa complex alcătuită din medici și psiholog trebuie să intervină. În majoritatea cazurilor medical face acest anunț cît mai repede posibil.

Chiar dacă medicul este cel care face anunțul, psihologul trebuie să fie disponibil să asigure sprijinul de specialitate necesar.

Orice părinte realizează că a fi părinte este o "meserie" care îţi ocupă cea mai mare parte a timpului, iar pentru acei părinţi care au grijă de un copil cu cerinţe educative speciale, responsabilităţile sunt chiar mai mari. Aceşti copii necesită o atenţie suplimentară în privinţa şcolii şi a situaţiilor zilnice de viaţă. Atunci când aveţi un copil cu Sindrom Down, trebuie să aveţi în vedere următoarele lucruri:

Cereţi ajutorul membrilor familiei şi prietenilor. Familia şi prietenii sunt adesea o minunată sursă de sprijin şi mângâiere atunci când întâmpinaţi dificultăţi cu copilul dumneavoastră.

Afiliaţi-vă la un grup de suport. Dacă aveţi nevoie de mai mult sprijin decât vă pot oferi familia şi prietenii, încercaţi să găsiţi şi să vă ataşaţi la un grup de suport, alcătuit din alţi părinţi care au copii cu nevoi speciale. Mulţi părinţi au observat că faptul de a discuta cu alţi părinţi despre problemele copiilor lor le poate fi de un imens ajutor. În aceste grupuri puteţi vorbi despre copii sau pur şi simplu să fiţi acolo unii pentru ceilalţi atunci când aveţi nevoie de ajutor.

Petreceţi un timp şi pentru dumneavoastră înşivă. Părinţii copiilor cu nevoi speciale cunosc faptul că o mare parte din viaţa lor le este ocupată cu copilul. De aceea, este foarte important să vă rezervaţi câteva ore pe zi doar pentru dumenavoastră. Trebuie să vă găsiţi timp pentru a vă relaxa şi odihni. Un părinte odihnit va putea face mai bine faţă nevoilor copilului, deci, în final şi copilul va beneficia de acest lucru.

În consilierea părinţilor, intervin o serie de dificultăţi, cum ar fi:

• Transmitere/ receptare a mesajelor datorate faptului că, uneori, consilierul nu cunoaşte limba părintelui. Există părinţi cu dizabilităţi, iar consilierul nu deţine codul de comunicare cu aceştia şi este nevoie de un specialist.

• Aşteptări nerealiste ale părinţilor, graba acestora de a-şi rezolva problemele.

• Lipsă de implicare autentică în rezolvarea problemelor deoarece, uneori, părinţii fie nu au timp, fie sunt prea afectaţi de problemele lor şi rămân la stadiul de ascultare. Există şi cazuri în care părintelui i se sugerează să vină la consiliere, pentru că nu o face din iniţiativă proprie sau nu are convingerea că are nevoie de consiliere.

• Comunicare dificilă a unor aspecte reale, datorată faptului că e dificil să vorbeşti despre subiecte

considerate tabu, până nu demult, de exemplu aspecte legate de psihosexualitatea copiilor.

• Prejudecăţi, stereotipuri care afectează modul de gândire şi acţiune: părinţii se resemnează, nu mai vor să vină la consiliere.

• Experienţe negative care i-au determinat să-şi piardă încrederea în specialişti, în consiliere, în educaţie.

3. Consilierea copiilor cu Sindromul Down

Aşteptările în stabilirea obiectivelor consilierii ţin seama de ceea ce pot face copiii la vârsta şi nivelul dezvoltării lor. Intervenţia este adecvată vârstei, jocul, desenul, poveştile fiind modalităţi de comunicare cu preşcolarii în consiliere. La copiii preşcolari, o şedinţă durează 20-30 de minute. Pe parcursul şedinţei, discuţiile alternează cu activităţile de joc. Copiilor li se explică pe înţelesul lor, sub formă de poveste, de ce vin la consiliere şi că tot ceea ce se întâmplă la cabinet este confidenţial. De asemenea, sunt asiguraţi că dacă vin la cabinetul de consiliere, nu înseamnă că sunt răi. Copiii au nevoie să li se capteze interesul, încrederea astfel încât sa se simtă confortabil la cabinet.

În consilierea copiilor ne propunem:

formarea unor abilităţi de iniţiere,
menţinere şi îmbunătăţire a relaţiilor cu alţi copii sau cu adulţii,
formarea unei imagini de sine pozitive,
formarea unor atitudini pozitive faţă de ceilalţi,
înţelegerea propriilor emoţii şi învăţarea unor strategii de a face faţă emoţiilor negative,
dezvoltarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni şi decizii,
exersarea alegerilor şi deciziei,
învăţarea unor abilităţi de imitare pentru a face faţă cât mai bine problemelor cotidiene, adaptarea la cerinţele contemporane.

Specialiştii se confruntă cu diferite dificultăţi în consilierea copiilor ele sunt:

nu pot comunica precis, în cuvinte, ceea ce simt sau care este problema;
de multe ori, consilierul este acela care formulează în cuvinte, gândurile pe care copiii ar vrea să le exprime;
nu vorbesc pe înțelesul copiilor;
copilul este închis în sine;
sinceritatea copilului;
felul lui de a gîndi;

Consilierul selectează o serie de materiale, suport pentru succesul şedinţelor de consiliere. Acestea constituie o punte de comunicare în dezvoltarea relaţiei cu preşcolarul. Specialiştii spun că sunt necesare o serie de condiţii, pentru ca acestea să-şi dovedească utilitatea:

• Să fie rezistente, să nu se strice sau să se deterioreze uşor, să fie atractive pentru copii, sugestive, să faciliteze exprimarea emoţiilor fără a face apel la limbajul verbal.

• Să ofere copilului posibilităţi de explorare a situaţiilor reale sau imaginare din timpul jocului.

• Să permită testarea limitelor, consilierul putând în aceste situaţii să redirecţioneze copilul spre comportamente adecvate pentru dezvoltarea autocontrolului şi a responsabilităţii.

În activitatea de consiliere a copiilor, stilul consilierului, care face diferenţa, constă în abilitatea, creativitatea şi deschiderea cu care utilizează diferitele materiale, jocuri şi jucării.

• Jucăriile care reprezintă animale pot fi folosite pentru înţelegerea modului de percepţie a relaţiilor copilului cu membrii familiei sau cu diferite alte persoane din mediul lui, pentru explorarea problemelor existente în aceste relaţii, pentru găsirea unor strategii de rezolvare a problemelor şi conflictelor din relaţii, prin intermediul jocului. Le utilizăm în timp ce copilul se joacă liber, focalizăm pe o anumită problemă. Copilul poate alege de la început personajele care există în mediul lui (mama, tata, copilul) Nu vom face referire la persoanele din realitate cu care sunt identificate personajele din jucărie.

• Construcţiile în nisip ar putea viza facilitarea comunicării prin intermediul jocului şi a al simbolurilor, explorarea relaţiilor şi evenimentelor din trecut, înţelegerea unor elemente ale realităţii cu care se confruntă copilul şi proiectarea în viitor, prin intermediul unor strategii noi de abordare a realităţii.

Activitatea se poate desfăşura într-o manieră nondirectivă: copilul alege singur imaginea pe care o va proiecta cu ajutorul materialelor pe care le are la dispoziţie. Se poate desfăşura şi într-o manieră directivă: cerem copilului să realizeze o construcţie despre prieteni, despre grădiniţă sau despre familie etc. Astfel vom observa relaţiile dintre persoanele simbolizate prin jucării, distanţa dintre acestea, limitele dintre ele etc.

Un alt tip de activitate ar putea fi realizarea unei imagini cu lucrurile care îl sperie pe copil. Astfel vom identifica aspectele simbolice, care reflectă acţiunile copilului: A! Acum îl ascunzi, să nu se mai vadă! Vom afla de la copil care este semnificaţia simbolurilor utilizate.

Nisipul nu este prea curat, deci trebuie să fie spălat înainte de a-l pune la dispoziţia copilului. Se poate folosi şi apă, pentru a putea construi diferite forme (castele, dealuri, tuneluri) sau se aduc diferite materiale adiţionale cu valoare simbolică (figurine, maşini).

• Desenul liber, colajele şi modelajul pot fi folosite pentru facilitarea exprimării emoţionale sau a unor preocupări ale copilului şi pentru susţinerea copilului în găsirea resurselor spre a rezolva problemele cu care se confruntă.

• Poveştile/ povestirile/ poeziile pot fi folosite pentru facilitarea identificării copilului cu personajele din povestire, conştientizarea posibilităţii de utilizare a unor strategii de adaptare mai eficiente. Formulăm întrebări şi cerinţe care să-l implice activ pe copil în construirea poveştii şi în asimilarea unor principii pe care le poate aplica în diferite situaţii. Introducem marionete, păpuşi pentru a creşte participarea copilului în acţiunea povestirii şi implicarea emoţională. De asemenea, este facilitată identificarea problemelor copilului şi aplicarea sugestiilor vizate de consilier.

4. Tehnologii implimentate în consilierea părinților și copiilor

Demersul de consiliere are nişte componente clar stabilite pe care consilierul trebuie să le urmeze: diagnosticul şi evaluarea psihologică, relaţia sau alianţa de consiliere bazată pe colaborare, încredere reciprocă, respect, implicare, autenticitate, conceptualizarea sau formularea cazului, adică explicaţia dată de consilier simptomelor clientului, tehnicile de intervenţie alese în funcţie de conceptualizarea cazului, urmărind explicit şi implicit modificarea acelor factori care cauzează sau menţin problema, evaluarea procesului.

Primul pas în consilierea părinţilor este explorarea problemei pe care o facem direct prin întrebări de clarificare, de sumarizare, întrebări deschise/ închise sau indirect, prin tonul vocii, mimica feţei, orientarea privirii, gesturi. Următorul pășește oferirea de informaţii,acţiune pe care o derulăm pe baza principiului: numai sugestii şi fără impuneri. Persoana are dreptul de a alege.

Pentru a eficientiza procesul de consiliere a părinților este necesar de a aplica următoarele tehnologii:

Lista problemelor

Lista de probleme conţine dificultăţile educaţionale proprii subiecţilor educaţionali, iar ordinea în care acestea sunt aşezate poate să pună în evidenţă ierarhia acestor probleme. Constatarea

ierarhiei de probleme este o prim ă etapă în gestionarea procesului de rezolvare a problemelor.

Lista de soluții

Lista de soluţii poate fi folosită ca tehnica prin care consilierul coordonează clientul în elaborarea unei liste proprii de soluţii corespunzătoare listei sale de probleme. În acest fel se poate edifica o strategi e comună definită de relaţia probleme-soluţii şi anticipată prin ceea

ce s-a numit "contractul " consilier-client.

3. Ascultarea activă se defineşte prin următoarele atitudini:

- Consilierul are o atenţie "flotantă" (Freud) având un permanent contact vizual cu interlocutorul fără a-l fixa în mod insistent cu privi rea;

- Aşezarea consilierului este de obicei faţă în faţă cu clientul său, atitudinea consilierului fiind cea de "aşteptare interesată" a manifestărilor acestuia;

- Consilierul se poate asigura că a înţeles ceea ce îi comunică interlocutorul său prin formule indirecte de genul: "ceea ce vrei tu să spui este …"potrivit tehnicii" completare de propoziţii", ajutând subiectul să se exteriorizeze şi să îşi formuleze problema;

- Consilierul poate apela la formule de genul "da", "înţeleg", "bine" pentru a sublinia permanent legătura de comunicare cu subiectul şi pentru a pune în evidenţă gradul de înţelegere a problemei;

- Pentru ca ascultarea activă să fie autentică consilierul trebuie să-şi calibreze starea afectivă în funcţie de cea a consiliatului său. Tonul vocii sale, mimica şi gest i ca trebuie să fie în acord cu starea afectivă a clientului său;

4. Discuția empatică

Părinții sunt greu de abordat atunci când este vorba de sănătatea copiilor lor. Faptul c\ boala copilului are un impact afectiv asupra părinților face mai eficient un mesaj afectiv decât un mesaj rațional (în astfel de situații părinții se răzgândesc ușor, nu accept\ opiniile altora, sunt egoiști. Discuția empatică este aceea care pornește de la trăirile afective ale părinților față de copiii lor.

Terapia experienţială a comunicării

Acest tip de terapie a fost dezvoltat de Virginia Satil şi se constituie ca un curent important desprins din terapia comunicaţională. Nucleul terapiei iniţiată de Virginia Satir este comunicarea; ea credea

că membrii unei familii pot fi învăţaţi să comunice mai sincer şi mai eficient. De fapt, criteriile pentru a stabili dacă o familie este sau nu sănătoase sunt:

comunicarea congruentă (fiecare membru spune ceea ce simte sau
gândeşte fără să-i fie frică sau fără a fi rejectat);
reguli flexibile, în funcţie de situaţie;
roluri clare şi relaţii satisfăcătoare cu exteriorul.

Consilierul care abordează familiile în confom1itate cu acest model trebuie să fie deci atent la pattem-urile de comunicare, la regulile şi rolurile din familie. Un alt aspect important în terapia comunicaţională este încrederea în bine a membrilor familiei. Pentru a putea comunica onest, este nevoie de o bună imagine de sine, astfel încât consilierul acordă timp suficient, încă de la începutul terapiei, construcţiei unei imagini de sine pozitive la membrii familiei. Punctul nodal al terapiei comunicaţionale este schimbarea pattern-rilor de comunicare ineficiente din familiei. După Satir și J. Muro. Kottman, 1995, p. 277), există mai multe stiluri de comunicare ineficiente:

concilierea (a comunica astfel încât să nu superi pe nimeni);
dezaprobarea (a da vina pe ceilalţi şi a nu-ţi asuma responsabilitatea);
comunicarea stil computer (se realizează strict în plan cognitiv, evitându-se emoţiile);
distragerea (schimbarea subiectului când conflictul este iminent).

Satir descrie, de asemenea, şi stilul de comunicare congruent, ce constă într-o comunicare deschisă, congruentă, în directă legătură cu emoţiile şi gândirea proprii.

Procesul terapeutic. În acest curent consilierul învaţă membrii familiei să recunoască ce stiluri de comunicare folosesc şi în ce situaţii şi îi ajută să deprindă o comunicare congruentă: să-şi exprime deschis dezacordul, să vorbească despre fricile, speranţele şi dorinţele lor, să ceară informaţii

suplimentare fără teamă, să ofere feed-back într-o manieră non-judicativă, să empatizeze unul cu altul şi să diminueze mesajele ascunse din comunicare.

Regulile familial- sunt alt aspect important al terapiei. Multe familii cu probleme au reguli implicite pe care membrii acestora fie nu le cunosc, fie nu le respectă. Acestea împiedică comunicarea liberă şi deschisă. Prin intemediul jocului de rol, a diverselor jocuri simbolice, sculpturi de grup familial (adică configurări posturale simbolice, liber alese de participanţi), improvizaţie creatoare de tip plastic, dans, expresie muzicală etc. sau tehnici interacţionale, consilierul (terapeutul) ajută familia să recunoască aceste reguli şi să le schimbe.

Terapia strategică de familie

Cei mai importanți reprezentanţi ai acestei terapii sunt Jay Haley şi Cloe Madanes. Conform acestora, o familie funcţională este "un sistem deschis, cu graniţe bine conturate, clare şi care permit schimbul de informaţii în mod adecvat şi predictibil".

În terapia strategică, principalul scop al intervenţiei terapeutice este rezolvarea problemei prezentei. Terapeuţii strategici consideră că membrii familiei nu au nevoie de insight-uri în legătura cu dinamica familială, ci de soluţionarea problemei. De aceea primul pas al terapiei este ajutarea familiei pentru a-şi clarifica problema. Apoi terapeutul realizează o evaluare a interacţiunilor familiale pornind de la observarea familiei în timpul şedinţelor, pentru ca, în final, să ofere directive clara, cu scopul schimbării funcţionării acesteia şi rezolvării problemei (căci terapeuţii strategici sunt directivi şi autoritari). Pentru copii cu probleme comportamentale

strategici consideră că explicaţia fenomenului constă în conflictul dintre părinţi, care conduce la un nivel inadecvat de p utere la unul dintre copii.

Scopul intervenţiei, în aceste situaţii, ar fi recăpătarea controlului de către părinți.

Tehnici utilizate de consilierii strategici (pe lângă instrucţiunile directe):

paradoxul;
reîncadrarea (schimbarea perspectivei asupra problemei, în sensul că
aceasta este văzută ca necesară sistemului familial);
prescrierea simptomului (clientul este încurajat să continue comportamentul simptomatic, de obicei într-o anumită situaţie şi la o anumită oră), sarcinile metaforice (se acţionează asupra problemei prezente Într-o manieră simbolică).

Deşi pare simplă, terapia strategică presupune multă creativitate şi flexibilitate în aplicarea ei. De aceea, consilierii care vor să utilizeze acest tip de terapie este necesar să aibă o formare specifică, dar şi supervizare de specialitate. De fapt, acest lucru este valabil pentru toate tipurile de terapie şi de consiliere de familie. În consilierea psihologică sau şcolară nu se poate vorbi de o abordare de familie, în adevăr înţeles al acesteia, ci doar de o înţelegere mai adecvată

a clienţilor şi de o eficientizare a intervenţiei, conform principiilor şi strategiilor furnizate de curentele terapeutice de familie.

Terapia narativă de familie

Reprezentanţi şi iniţiator: Michael White (centrul Dulwich, Australia) și David Epson (Centrul de terapie de familie, Auckland, Noua Zeelandă). Metoda se struchlrează Între 1970-1980, când este recunoscută, şi se dezvoltă la începutul anilor '90.

Premise conceptuale. Se bazează pe o filosofie eliberatoare asupra oamenilor, căutând să le insufle puterea şi energia necesară pentru a-şi crea propriile lor concepţii ("poveşti") despre sine şi despre lume. Autorii pleacă de la premisa că, încă de la naştere, omul este modelat, determinat şi condiţionat de familia şi cultura de apartenenţă în modul de a se percepe şi de a vorbi despre el însuşi şi despre lume. În felul acesta îşi pierde capacitatea de a stabili singur sensul propriei valori şi identităţi. Dacă noi învăţăm să recunoaştem în mod conştient efectele insidioase ale acestor credinţe şi le percepem ca nefiind inerente nouă, putem deveni liberi să ne dezvoltăm. Este exact ceea ce îşi

propune terapia narativă, ca una dintre cele mai active metode terapeutice.

Specific şi obiective:. Autorii pun accent pe adevărul experienţei trăite, pusă sub forma unei noi concepţii, a unei noi poveşti sau naraţiuni despre propria viaţă, de unde şi denumirea metodei. White şi Epson afim1ă: "Poveştile sunt pline de goluri pe care oamenii trebuie să le umple pentru ca povestea să poată fi jucată. Aceste goluri se umplu din experienţa trăită şi din imaginaţia oamenilor. Cu fiecare act, oamenii îşi rescriu viaţa. Evoluţia vieţii este asemănătoare procesului de a redeveni autori, procesului de reintrare a persoanei în poveste, dezbătând-o şi făcând-o a lor", adică personalizând-o.

De aceea, autorii ajută clienţii să construiască o poveste alternativă despre ei înşişi, care este derivată din propria experienţă de viaţă şi care uneori nu se potriveşte, nu se subordonează sau chiar neagă povestea impusă de societate. De aici şi credo-ul terapiei narative de familie: "persoana nu se

identifică niciodată cu problema. Problema este problemă, având propria sa identitate, diferită de identitatea persoanei".

Tehnica de bază a terapiei narative este externalizarea, ca răspuns la interiorizarea problemei (simptomului, categoriei normative) impuse dinafară.

Prin întrebări de genul "Cum îţi afectează această problemă viaţa?", terapeutul separă problema de persoană. El recunoaşte puterea unei probleme-etichetă, ajutând clientul să-şi recunoască responsabilitatea pentru propriul comportament. White defineşte externalizarea ca "abordare terapeutică ce încurajează persoana să obiectiveze şi, uneori, să personifice problemele pe care le trăieşte ca opresive". Acest proces permite problemei să devină ,,0 parte separată şi, astfel, externă persoanei" cu care are un anumit tip de relaţie.

Externalizarea îi ajută pe clienţi să perceapă anumite părţi ale Eului care nu sunt contaminate de simptom. Aceasta conduce spontan la o nouă viziune asupra propriei persoanei, ca fiind liberă şi responsabilă de alegerile pe care le face, în relaţia sa cu problema respectivă. Ea sparge obişnuinţa terapeutului şi mai ales a clientului de a asculta şi formula mesaje, naraţiuni încărcate, "saturate" de termeni ce se referă la problemă sau la dificultăţile pe care le are.

Practica externalizării are, după autorii săi, următoarele efecte:

reduce conflictele sau disputele neproductive dintre persoane cu privire la "cine este responsabil pentm problema apămtă";
subminează sentimentul de eşec care se dezvoltă în persoane ca răspuns la persistenta prezenţă a problemei, în ciuda eforturilor făcute de a o elimina;
pavează calea persoanei în a coopera cu ceilalţi, spre a se uni în lupta lor împotriva problemei şi de a scăpa influenţelor ei în viaţa şi relaţiile lor;
oferă noi posibilităţi ca persoana să acţioneze pentm a-şi recupera viaţa şi relaţiile cu alte persoane aflate sub influenţa problemei;
eliberează persoana pentm a aborda problemele "serioase" mai uşor, mai eficient, mai puţin stresant;
oferă posibilitatea existenţei unui dialog, mal degrabă decât a unUl monolog, cu privire la problemă.

Tehnici de consiliere a copiilor:

1. Activități ludice

Jocul este mai ales pentru copii una dintre cel e mai specifice modalităţi de exprimare, antrenare şi dezvoltare a personalităţii . Spre deosebi re de învăţare sau muncă care au scopuri şi obiective bine determinate, jocul of eră un grad mare de libertate persoanei , de antrenament funcţional şi dezvoltare a personalităţii.

Pentru procesul de consiliere jocul îndeplineşte funcţii specifice:

- de creare a unei atmosfere plăcute, relaxate, deschise;

- de dezinhibare a clienţilor introverţi , cu probleme de comunicare;

- de facilitare a relaţiilor inter-umane;

- de manifestare a unor dificultăţi inter-relaţionale în mod indirect;

- de rezolvare a unor probleme educaţionale.

A. Băban în lucrarea despre consiliere, prezintă următoarele exerciţii de "încălzi re" care ar putea fi utilizate la începutul oricărei ore de consiliere:

- Jocul cu portocala;

- Simbolul;

- Ionel a spus să…;

- Ghicirea unui cuvânt;

- Picasso;

Încrederea;

- Cutremurul;

- Oglinda;

- Bomboane;

- Surpriză;

- Zodiile;

- Desenul;

Pentru exemplificare prezentăm exerciţiile:

Picasso: un voluntar desenează o fi gură abstractă pe tablă. Fiecare elev trebuie să spună care este semnificaţia figurii pentru el.

Acesta este un exerciţiu de proiectare a propriei personalităţi (asupra unui produs exterior) prin intermediul căruia elevul îşi exteriorizează anumite preocupări dominante în acel moment, anumite probleme.

Bomboane : fiecare elev este rugat să ia bomboane dintr-un bol; după ce el evii s-au servi t cu bomboane fiecare trebuie să spună atâtea lucruri pozitive despre sine câte bomboane a luat.

Completarea unor teste și imagini

Rolul consilierului nu se confundă cu cel al psihologul ui care stabileşte un diagnostic pe baza unei metodologii psihologice ci este unul specific de orientare-învăţare. Dar pentru ca el să poată orienta subiecţii educaţionali cărora li se adresează, dacă nu au în şcoală un psiholog, îşi poate elabora un portofoliu de teste, chestionare, fişe de lucru pe baza cărora să cunoască personalitatea clienţilor săi sau să-i ajute să se cunoască mai bine. Testele de temperament, caracter, aptitudini , interese, valori , personalitate alese în funcţie de vârsta subiecţilor educaţionali dintre cele de circulaţie mai largă, etalonate şi validate sunt instrumente utile pentru procesul consilierii.

De asemenea consilierul educaţional poate să elaboreze fişe de lucru,

liste cu probleme, liste cu soluţii care reflectă problematica educaţională din şcoala unde

lucrează. Aceasta nu înseamnă că în procesul consilierii, consilierul va prelua mecanic problema x şi soluţia y din listel e elaborate anterior. Procesul consilierii rămâne unul euristic de descoperi re a "problemei educaţionale" şi de elaborare a strategi ei specifice de rezolvare a acesteia împreună cu clientul.

Tehnici de consiliere:

Jocul - Pentru procesul de consiliere jocul îndeplineşte funcţii specifice:

- de creare a unei atmosfere plăcute, relaxate, deschise;

- de dezinhibare a clienţilor introverţi, cu probleme de comunicare;

- de facilitare a relaţiilor inter-umane;

- de manifestare a unor dificultăţi inter-relaţionale în mod indirect;

- de rezolvare a unor probleme educaţionale.

Realizarea de colaje și postere;

Procedee:

Desenul;
Lista de soluții;
Feed-back-ul;

Logopedia
Ergoterapia

Terapia ocupaţională sau ergoterapia se va focusa pe dezvoltarea abilităţilor de independenţă ale copilului. Programul terapeutic de ergoterapie poate include:
- dezvoltarea abilităţilor de autoîngrijire zilnică (alimentaţia, îmbrăcarea, igiena)
- dezvoltarea motricităţii fine şi grosiere
- dezvoltarea abilităţilor legate de şcoală (scrisul, decuparea, etc.)
- dezvoltarea abilităţilor de joc şi petrecere a timpului liber.

În perioada de sugar a copilului cu Sindrom Down, ergoterapeutul îl poate ajuta în următoarele probleme:
- împreună cu logopedul, poate ajuta la problemele de alimentaţie
- împreună cu kinetoterapeutul, facilitează achiziţionarea abilităţilor motricităţii fine şi grosiere. Kinetoterapeutul se va focusa pe motricitatea grosieră - şezutul, târârea, ortostatismul, mersul, pe când ergoterapeutul se va concentra în principal pe promovarea mişcărilor braţelor şi mâinilor, fundament pe care se vor clădi mai târziu abilităţile manuale.

În perioada mici copilării şi a preşcolarităţii, copilul va avea nevoie de o independenţă mai mare în mobilitate, şi va fi ocupat cu explorarea mediului înconjurător. Pentru a ajuta dezvoltarea copilului, a fi nevoie să îi fie oferite multe oportunităţi de învăţare, el trebuie încurajat în a se alimenta şi îmbrăca singur, trebuie învăţat cum să se joace cu jucăriile în mod corespunzător şi cum să interacţioneze cu ceilalţi copii şi trabuie să îi fie stimulată în mod cerespunzător motricitatea fină, pentru achiziţionării abilităţilor manuale.
- prin intermediul jocului (prinderea, apucarea, manevrarea jucăriilor de diferite forme şi mărimi, construcţii din cuburi, experimentarea lucrului cu creioanele, etc.), copiii vor învăţa să işi dezvolte mişcările mâinilor, fapt care le va permite ca, mai târziu, să facă activităţi diverse cu ajutorul mâinilor.
- învăţarea abilităţilor de autonomie personală, prin descompunerea lor în paşi mici, sau prin adaptări diferite, astfel încât copilului să îi fie mai uşor să le înveţe

În perioada şcolarităţii, programul terapeutic trebuie focusat pe vorbire şi comunicare, abilităţile manuale necesare şcolii (scrisul, desenul, etc.), pe independenţa în activităţi, pe exersarea abilităţilor sociale şi de învăţare.
- facilitarea dezvoltării abilităţilor necesare şcolii: scrierea, decuparea, etc, şi eventual adaptarea instrumentelor sau a băncii în care stă copilul, pentru obţinerea performanţelor optime
- îmbunătăţirea abilităţilor de autonomie personala acasă şi la şcoală. Copiii cu Sindrom Down diferă prin temeperament, personalitate şi motivaţie la fel ca şi alţi copii. Unii dintre ei vor dori să înveţe de exemplu să se îmbrace sau să se alimenteze singuri, alţii vor dori să îi lase pe alţii să facă aceste lucruri pentru ei. Primii vor învăţa abilităţile de autonomie persoanlă prin observarea şi imitarea celorlalţi, pe când ultimii vor opune rezistenţă în încercarea de a-i învăţa aceste lucruri.
- Sugestii privind probleme de ordin senzorial. De exemplu, unii copii duc excesiv de mult jucăriile în gură, alţii au o slabă conştienţă a spaţiunlui înconjurător, alţii strâng lucrurile prea mult, sau le scapă prea des, sau aţii pot să aibă o slabă toleranţă la unele activităţi derutină ca spălatul pe dinţi sau pieptănatul.

Meloterapia

Meloterapia reprezintă o formă de utilizare a muzicii în mod structurat în vederea obţinerii unor schimbări în comportamentul sau abilităţile de învăţare ale unui copil.
Unii copii sunt în mod deosebit responsivi sau motivaţi de către muzică. Într-adevăr, muzica poate fi un instrument deosebit de util în învăţarea multor copii cu nevoi speciale. Meloterapia nu reprezintă o terapie "miraculoasă" pentru orice tip de afecţiune, eficienţa ei fiind variabilă de la un copil la altul. Totuşi, deoarece muzica este procesată de o arie diferită a creierului deât vorbirea şi limbajul, un copil va fi capabil să primească mai uşor informaţiile şi să achiziţioneze abilităţi noi prin intermediul muzicii. De asemenea, muzica reprezintă o motivaţie în plus, un mod atractiv de învăţare, lucru care reprezintă un punct în plus atunci când dorim să învăţăm un copil care are o motivaţie slabă pentru a învăţa.
În cadrul şedinţelor de meloterapie pentru copiii cu probleme în dezvoltare, se vor selecta obiective din planul educaţional dacă este la şcoală, sau din programul de intervenţie personalizat, a căror îndeplinire este uşurată prin folosirea muzicii. Meloterapeutul va selecta sau va inventa cântece, instrumente muzicale, activităţi de mişcare sau alte activităţi legate de muzică, care se vor adresa acestor obiective. Exemple de obiective a căror atingere este facilitată prin intermediul meloterapiei sunt:
- recunoaşterea numerelor de la 1 la 10
- învăţarea zilelor săptămânii, în ordinea lor
- alcătuirea unor propoziţii scurte referitoare la anumite obiecte
- învăţarea unor anumite semne de comunicare
Meloterapeutul poate folosi, de exemplu, cartonaşe colorate împreună cu cântecele, pentru încurajarea recunoaşterii numerelor. Sau, poate folosi anumite instrumente de percuţie, cu care se pot număra loviturile, pentru a aprofunda şi mai mult la copil conceptul de număr. Cântecele despre zilele săptămânii pot fi utilizate pentru dezvoltarea abilităţii copilului de a spune zilele săptămânii în ordine corectă. Meloterapeutul va încuraja copilul să ceară obiectele dorite prin intermediul unor fraze scurte.

8.Artterapia
Cercetările au arătat că participarea copiilor cu Sindrom Down la activităţile artistice poate avea un impact pozitiv asupra dezvoltării lor pe plan cognitiv, fizic şi social. Acest efect este valabil pentru toţi copiii, dar mai ales pentru copiii cu Sindrom Down, care prezintă adesea întârzieri în achiziţionarea abilităţilor motrice, a limbajului şi vorbirii.
Activităţile muzicale îmbunătăţesc capacitatea copilului de a asculta şi de a îşi concentra atenţia, iar activităţile de arte plastice (pictură, modelaj, lucru manual, etc.) ajută la dezvoltarea motricităţii fine, controlul mişcărilor degetelor şi mâinilor, îndemânarea, precizia şi stimulează activitatea senzorială prin utilizarea diferitelor materiale.
Pentru copiii cu Sindrom Down care au dificultăţi în exprimarea prin intermediul limbajului şi vorbirii, modalităţile de exprimare artistică le pot fi de un mare ajutor. Pictura, dansul, teatrul şi alte forme de artă le conferă acestora posibilitatea de a îşi exprima emoţiile şi sentimentele, de a împărtăşi experienţele lor cu ceilalţi, şi îi hrănesc din punct de vedere spiritual, dezvoltându-le capacitatea creatoare.
Activităţile artistice pot fi un instrument valoros pentru integrarea copiilor cu Sindrom Down în şcoală şi societate. Teatrul, dansul, muzica, pictura şi alte forme de artă permit copiilor să lucreze împreună cu ceilalţi, în pofida limitărilor. Copiii cu Sindrom Down învaţă să socializeze mai bine, să proceseze informaţiile mai repede, îmbunătăţindu-li-se coordonarea atunci când participă la activităţi artistice.
Beneficiile care pot fi obţinute prin intermediul artei sunt:
- Entuziasmul - majoritatea copiilor cu Sindrom Down agrează arta, şi se implică de bunăvoie în activităţile artistice. Datorită acestui entuziasm, se poate insista pe lucrurile care pot fi dificil de învăţat pentru aceşti copii.
- Creşterea încrederii în forţele proprii şi a stimei de sine - copiii cu Sindrom Down nu sunt limitaţi în abilităţile de a picta, a dansa sau a cânta. Unii dintre ei pot chiar excela într-unul dintre aceste domenii. Astfel, ei se pot pune în valoare.
- Creşterea gradului de independenţă - părinţii copiilor cu Sindrom Down au observat că copiii lor devin mai independenţi atunci când arta şi muzica este inclusă în viaţa acestora. Copiii devin mai atenţi şi mai implicaţi în activităţi.

9 . Nutrienţii alimentari

Unii medici recomandă folosirea unor suplimenţi alimentari care conţin: vitamine, minerale, aminoacizi, enzime, hormoni, şi medicamentul Piraetam, în cantităţi diferite. Acestea însă sunt controversate. Cu toate că vitaminele şi mineralele au fost indicate medical copiilor cu Sindrom Down începând din anii 1940, nu s-a făcut încă o cercetare ştiinţifică riguroasă asupra efectelor acestor suplimenţi alimentari. Cercetări privind efectele generale ale vitaminelor şi mineralelor în corpul uman, în special cele pe termen lung, se fac în continuare.

10. Terapia cu delfini

Această metodă a fost iniţiată la începutul anilor '70 de către dr. Betsy Smith din Florida Keys, USA. Ea a început prin interacţiunea delfinilor cu copiii autişti, care aveau capacitatea de concentrare a atenţiei extrem de mică, fapt care le limita foarte mult capacitatea învăţare. Cele mai bune efecte le are această terapie asupra copiilor cu paralizie cerebrală, sindrom Down, autism şi depresie severă. Efectele acestei terapii sunt: creşterea atenţiei şi motivaţiei şi grăbirea rezolvării unor probleme de comportament. Această terapie este un supliment al terapiilor de bază, neputându-le înlocui.
Scopul principal al terapiei este stimularea activităţii senzoriale. Programul are loc într-un bazin cu delfini captivi sau semicaptivi şi terapeuţi care asistă copiii. Copiii sunt invitaţi să înoate, să atingă, să hrănească sau să mângâie animalele. Terapeuţii lucrează asupra unei arii de dezvoltare anume, cum ar fi vorbirea, comportamentul sau motricitatea, concepând programe de recuperare adaptate nevoilor fiecărui copil.
Terapia prin delfini nu reprezintă o vindecare, dar ajută la ameliorarea simptomelor, prin accelerarea procesului de vindecare. Au fost recoltate probe de sânge înaintea şi după terapia cu delfini, rezultatele arătând că pe parcursul terapiei are loc o schimbare hormonală, a endorfinelor şi enzimelor, precum şi a celulelor T, această modificare neputând fi încă explicată din punct de vedere ştiinţific. Cercetările privind aceste lucruri continuă încă.

11. Hipoterapia

Hipoterapia sau călăritul terapeutic reprezintă folosirea mişcărilor calului ca un instrument terapeutic, sub coordonarea unui terapeut specializat (kinetoterapeut, ergoterapeut sau logoped), adresat limitărilor funcţionale sau dizabilităţilor copiilor şi adulţilor. Calul devine astfel o parte a programului de recuperare, care doreşte să îmbunătăţească anumite deficienţe funcţionale ale copilului.
Hipoterapia aduce beneficii copilului cu Sindrom Down pe plan emoţional, al socializării, al posturii corpului, îmbunătăţind calitatea vieţii.
Hipoterapia aduce copilului cu Sindrom Down mari beneficii datorită mişcărilor calului, legăturii om-animal, şi nu reprezintă doar un mijloc de relaxare sau de distracţie.
Hipoterapia poate fi utilă în următoarele cazuri: Sindrom Down, paralizie cerebrală, anomalii cromozomiale, scleroza multiplă, disfuncţii senzoriale, sindromul alcoolismului fetal, disfuncţii de sistem nervos central, disfuncţii metabolice, deficienţe vizuale, probleme emoţionale, amputaţii, etc.

Concluzii:

Analizînd caracterisiticile sindromului Down am observat că, copii au nevoie de mare atenție, de susținere din partea celor care îl înconjoară părinți, frați, surori, bunici, pedagogi, etc.

În general, copiii cu Sindrom Down reuşesc să parcurgă treptele normale de dezvoltare, dar cu o oarecare întârziere faţă de ceilalţi copii. Intervenţia terapeutică începută cât mai curând posibil, conferă copiilor cu Sindrom Down cele mai bune şanse de succes în această direcţie. Chiar dacă va fi nevoie de mai mult timp pentru copilul cu Sindrom Down pentru deprinderea anumitor abilităţi, în final veţi fi surprinşi de cât de multe va fi capabil să facă.

Prognosticul pentru persoanele cu Sindrom Down s-a îmbunătăţit simţitor în ultimii ani. Mulţi adulţi cu Sindrom Down sunt mai sănătoşi, au roluri mai active în societate, şi au o expectanţă de viaţă crescută. Totuşi, aşteptarea medie de viaţă este mai scăzută decât la restul populaţiei.

Bolile congenitale de inimă sunt cauzele principale ale decesului persoanelor cu Sindrom Down.

Recomandări pentru psiholog/pedagog:

Copiii nu au discernământ, nu pot lua propriile decizii şi pot fi influenţaţi de consilier.
Nu se pot deplasa singuri până la cabinet şi depind de disponibilitatea adulţilor de a-i aduce la consiliere.
Pot deveni anxioşi pentru că nu ştiu la ce să se aştepte. Întâlnirea cu un consilier este ceva nou.
Le poate fi teamă să spună anumite lucruri în situaţia în care au fost admonestaţi de părinţi sau de alte persoane să nu spună ceva anume.
Părinţii au o influenţă puternică asupra copiilor.
De multe ori, efortul pentru schimbare este contracarat de acţiunile părinţilor, care nu sunt de acord cu procesul de consiliere sau care au aşteptări nerealiste şi aşteaptă rezultate miraculoase.
Crearea unui climat afectiv-pozitiv;
Stimularea încrederii în sine şi a motivaţiei pentru învăţare;
Încurajarea sprijinului şi cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini pozitive a colegilor;
Încurajarea independenţei, creşterea autonomiei personale;
Încurajarea eforturilor;
Sprijin, încurajare şi apreciere pozitivă în realizarea sarcinilor şcolare, fără a crea dependenţă;
Folosirea frecventă a sistemului de recompense, laude, încurajări, întărirea pozitivă, astfel încât să fie încurajat şi evidenţiat cel mai mic progres;
Crearea unui climat afectiv, confortabil;
Centrarea învăţarii pe activitatea practică;
Sarcini împărţite în etape mai mici, realizabile;
Folosirea învăţării afective;
Adaptarea metodelor şi mijloacelor de învăţare, evaluare;
Sprijinirea elevului să devină membru al unui grup;
Organizarea unor activităţi de grup care să stimuleze comunicarea şi relaţionarea interpersonală (jocuri, excursii, activităţi extraşcolare, activităţi sportive, de echipă);
Sprijin emoţional;
Folosirea unui limbaj simplu, accesibil elevului şi nivelului lui de înţelegere;
Instrucţiuni clare privind sarcinile şi elaborarea unor programe individuale de lucru;
Aşezarea în prima bancă a elevilor cu deficienţe de vedere, îmbunătaţirea calităţii iluminării, adecvarea materialelor didactice;
Poziţia profesorului să fie astfel ca fiecare elev să-l poată vedea, iar în dialogul profesor-elev profesorul să vorbească numai stând numai cu faţa spre elevi;
Stabilirea foarte clară a regulilor şi consecinţelor nerespectării lor în clasă şi aplicarea lor constantă;
Aşezarea copiilor cu hiperactivitate şi deficit de atenţie în primele banci, astfel încât să nu le distragă atenţia restul colectivului şi să fie aşezat în apropierea elevilor care sunt acceptaţi de colectiv ca modele pozitive;
Încurajarea oricărei tentative de comunicare, indiferent de natura ei;
Profesorul să fie ferm, consecvent, să folosească înţelegerea şi calmul ca modalitate de stingere a manifestării agresive a elevului;
Să fie comentată acţiunea elevului şi nu personalitatea lui;
Profesorul să aprecieze limita de suportabilitate a elevului (să nu-l jignească sau umilească);
Profesorul să folosească o mimică binevoitoare şi o atitudine deschisă (să nu încrucişeze braţele şi să nu încrunte privirea);
Orice activitate să fie bine planificată, organizată şi structurată;
Profesorul să dea dovadă de consecvenţă şi corectitudine în evaluare;
Abordarea incluzivă susţine că scolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să depaşească barierele din calea învaţării şi că cei mai buni profesori sunt aceia care au abilităţile necesare pentru a-i ajuta pe elevi să reuşeasca acest lucru. Pentru aceasta şcoala trebuie să dispună de strategii funcţionale pentru a aborda măsuri practice care să faciliteze îndepărtarea barierelor cu care se confruntă elevii în calea participării lor la educaţie. Putem stabili de asemenea relaţii de colaborare cu autoritaţile locale, părinţii şi reprezentanţii comunităţii.
Poate fi dezvoltat un mediu afectiv pozitiv în care elevii să poată discuta cu lejeritate despre dificultăţile pe care le pot întâlni şi să aiba curaj să ceară ajutor.

Recomandări pentru părinți:

In primul rand trebuie sa întelegeți ca nu e vina nimanui ca aveti un copil cu Sindrom Down.
Acest sindrom este printre cele mai des întâlnite defecte cromozomiale. Sindromul Down se instalează chiar in momentul concepției. Nici mama nici tatal nu au nici un fel de putere sa prevină acest lucru. Nu este nimic ce ati fi putut face altfel.
Găsiți părinți sau grupuri de suport in apropierea dumneavoastra.
Cei din jur pot fi empatici, dar numai părinții de copii cu SD inteleg cu adevarat prin ce treceti si va pot impartasi temerile, frustrarile si bucuriile. Mai mult decat atat, ei va vor aduce mereu aminte ca nu vi se intampla doar dumneavoastra.
Aflati exact ce probleme are copilul si ce se poate face in privinta asta.
Diagnosticul de SD este insotit de obicei de probleme la inima sau de probleme cu tiroida. Discutati cu medicul copilului si aflati ce se poate face pentru a rezolva problemele si la ce sa va asteptati inainte si dupa operatii.
Intrebati in jur de orice serviciu oferit copiilor cu handicap.
Veti fi surprinsi cat de multe informatii circula chiar in grupul dumneavoastra de prieteni sau de colegi de la serviciu, informatii carora poate nu le-ati acordat pana acum atentie. Chiar daca vi se pare ca nu exista nimeni pe lumea asta in stare sa va ofere servicii, nu va fie teama sa intrebati. Uneori, aceste servicii sunt generate de nevoia exprimata.
Bucurati-va de venirea pe lume a acestui copil frumos.
Anuntati-va prietenii si familia, faceti multe fotografii. Nu va ascundeti copilul de ochii lumii. Plimbati-va, prezentati-l rudelor. Chiar daca nu va asteptati sa aduceti pe lume un copil "cu probleme" asta nu inseamna ca trebuie sa va ingropati intre patru pereti.

Nu va mai faceti procese de constiinta.
Prima reactie cand veti afla diagnosticul va fi sa va simtiti vinovati, responsabili sau pedepsiti pentru ceva ce ati facut rau. Dar nu trebuie sa va lasati coplesit de asa ceva. Alungati aceste ganduri cat mai repede. Cel mai bine este sa va spuneti ca uneori aceste lucruri se intampla fara un motiv anume si fara sa poti preveni asa ceva. A avea un copil cu nevoi speciale nu inseamna ca nu sunteti un parinte bun sau o persoana de calitate. Oricine va spune asa ceva trebuie indepartat. Jucării pentru Copiii cu Sindromul Down .

Un aspect foarte important în relaţia dintre un părinte şi copilul cu sindrom Down este maniera de comunicare.

Dacă părinţii ştiu cum să comunice cu copilul ca să îi capteze atenţia şi să îl determine să coopereze, vor construi o relaţie armonioasă cu acesta. Există câteva metode simple, dar eficiente, care ajută la crearea unor căi de comunicare mai bune cu copilul, după care se pot transmite în mod pozitiv orice mesaje educative :

Conectarea la copil înainte de a i se da indicaţii. Înainte de oferirea direcţiilor şi a indicaţiilor despre ce să facă şi ce să nu facă, părintele trebuie să se asigure că este cu privirea la nivelul ochilor copilului astfel încât să se stabilească un contact vizual. Copilul trebuie învăţat cum să se concentreze la ce îi spune celălalt: "Alina, am nevoie să îţi văd ochii", "David, te rog să asculţi ce îţi spun". Trebuie avut mare grijă ca părintele să nu fixeze aşa de tare copilul cu privirea încât el să perceapă că este controlat şi dominat .

Adresarea copilului pe nume. Orice cerere către copil trebuie să înceapă prin adresarea cu numele lui: "Laura, te rog frumos ajută-mă să …".

Folosirea propoziţiilor scurte. Când se doreşte obţinerea atenţiei copilului, este bine să se apeleze la propoziţii scurte şi clare pentru a putea fi percepute pe deplin de acesta. Cu cât sunt mai multe cuvinte, cu atât copilul devine surd în faţa părintelui său şi tot ce aude este un "bla, bla, bla" pe diverse tonalităţi. Prea multă vorbă este o greşeală foarte frecventă a părinţilor când dialoghează cu copilul despre o sarcina concretă care trebuie făcută.

Începerea unei cerinţe cu "Eu vreau". În loc ca părinţii să folosească "Dă-te jos de acolo" este indicat să se spună "Eu vreau ca tu să te dai jos acum". În loc de "Las-o şi pe Maria să se urce în leagăn" se poate spune "Eu vreau ca tu să o laşi şi pe Maria să se urce în leagăn". Această tactica funcţionează excelent cu copiii cărora le face plăcere să îi mulţumească pe adulţi şi cărora nu le place să li se dea comenzi.

Oferirea de alternative. "Ce vrei să faci mai întâi? Să îţi pui pijamaua sau să te speli pe dinţi?" sau "Vrei tricoul roşu sau pe cel bleu cu dunguliţe?". Este important pentru copii să fie convinşi că părerea lor contează şi să nu li se impună lucruri ci mai degrabă să li se ofere alternative din care să aibă libertatea de alegere pregătindu- i astfel pentru luarea deciziilor.

Adresarea în funcţie de nivelul de dezvoltare şi înţelegere al copilului. Cu cât e mai mic copilul, cu atât este indicat să se folosească directive scurte şi simple. Trebuie ţinut cont de nivelul de înţelegere al fiecărui copil. De exemplu, o greşeală frecvent făcută de părinţi este să întrebe un copil de 3 ani: "De ce ai făcut asta?". Sunt mulţi adulţi care nu ştiu să răspundă la această întrebare în care să argumenteze de ce fac o faptă sau alta. Este bine să se încerce în schimb "Hai să discutăm despre ce ai făcut".

Calmarea copilului printr-o tonalitate joasă. Chiar daca un copil cu sindrom Down nu înţelege noţiuni ca răbdarea, el trebuie să primească explicaţii pe înţelesul lui şi pe un ton cât mai calm. Reproşul poate fi perceput ca o agresiune şi se poate transforma în frică sau anxietate. De aceea, părinţii oricât de nervoşi sau supăraţi ar fi, trebuie să reacţioneze cu calm şi înţelegere faţă de dorința acestuia astfel încât copilul să fie ţinut sub control, fără să-şi dea seama.

Pentru dezvoltarea limbajului este foarte important dialogul cu copilul şi apelul la jocurile de rol.

Pe măsură ce copilul creşte, interacţiunea şi discuţiile cu copilul în toate împrejurările sunt vitale; este necesar să i se explice foarte clar toate noţiunile de bază şi nu numai şi să înţeleagă orice îl preocupă, să fie provocat la discuţii apelându-se la strategii diverse prin jocuri de rol.

Puterea exemplului are efecte benefice în educaţia tuturor copiilor. Copiii mici învaţă cel mai bine prin puterea exemplului, nu prin puterea cuvântului. De exemplu dacă părinţii când intră în casă şi respectă o serie de reguli clare precum aranjatul hainelor la locul lor, pantofii la locul lor, după masă strâng, spală, la un moment dat şi copiii vor imita inconştient astfel de comportamente devenind reguli pentru conduita proprie. La început dacă este cazul , părinţii trebuie să ofere ajutor copiilor în realizarea acestor sarcini pentru ca mai târziu toate acestea să devină automatisme şi să fie realizate independent de către aceştia.

În educaţia oricărui copil este esenţială orientarea resurselor energetice în direcţii constructive şi creative prin amenajarea unui raft, o cutie, sau a unui spaţiu care să fie dotat cu creioane colorate, carioci, acuarele, cărţi de desenat, plastilină, puzzle-uri, forme geometrice de jucărie, montaje diverse sau orice alte obiecte de interes şi nicidecum limitarea sau inhibarea manifestărilor spontane şi naturale de explorare a mediului de viaţă. Este necesară implicarea copilului cu sindrom Down în activităţi de echipă, precum sport, teatru, ateliere de lucru, diverse arte sau chiar coruri de copii pentru dezvoltarea şi valorificarea inclinaţiilor şi talentelor .

În procesul de educaţie a copiilor cu sindrom Down sunt foarte importante recompensele şi pedepsele, pentru întărirea sau eliminarea comportamentelor pozitive şi a celor negative. Un copil care este lăudat de multe ori fără motiv sau certat fără să fi încălcat vreo regulă stabilită nu va avea repere în viaţă de aceea este important să se stabilească un echilibru în ceea ce priveşte sistemul de recompense şi pedepse. Pentru ca recompensele să conducă la rezultatele dorite se recomandă părinţilor câteva reguli de care trebuie să ţină cont înainte de aplicare:

Recompensa are rezultate mai bune în educaţia copilului decât pedeapsa producând efecte pozitive asupra personalităţii sale pe termen lung. Recompensele pot să fie concretizate în lucruri materiale (jucării, dulciuri) sau laude, mângâieri, timp petrecut cu copilul în parc, la plimbare sau urmărirea desenului animat preferat.

Este foarte important ca recompensele să se manifeste prin lucruri sau activităţi care fac plăcere copilului. Pentru a nu cădea în capcana acestora trebuie oferite echilibrat pentru a modela şi întări comportamentul dezirabil nu pentru a-l determina în totalitate astfel încât folosirea pe termen lung să poată conduce la adoptarea unui comportament corect doar condiţionat.(Ce primesc dacă fac asta?). De aceea se recomada să se faca apel mai des la recompense la începutul intervenţiei de dezvoltare a unui nou comportament iar după stabilizarea acestuia şi recompensele să dispară treptat.
Recompensa nu trebuie promisă înaintea desfăşurării activităţii, ci imediat după această activitate, explicându-i-se clar pentru ce anume este răsplătit. Este corect să i se spună copilului: " Pentru că ţi-ai făcut azi patul, mama îţi dăruieşte o carte de poveşti" , şi NU : " Dacă azi îţi faci patul, mama îţi cumpără o carte de poveşti".
Mult mai recomandate decât recompensele materiale sunt lauda şi încurajarea, deoarece copiii se simt bine când intră în graţiile celor din jur şi sunt lăudaţi. Şi pedeapsa pentru a avea efectul scontat şi anume modificarea unui comportament indezirabil atunci când se aplică trebuie să respecte câteva reguli:
În urma unui comportament neplăcut, părinţii trebuie să-i explice copilului ce a greşit şi, în acelaşi timp, să-i spună care era comportamentul corect în acea situaţie. De asemenea, copilul va fi avertizat că dacă fapta rea sau comportamentul inadecvat se va repeta, vor trece la aplicarea unei pedepse.
Pedeapsa nu trebuie să fie exagerat de severa (acest tip de pedepse înrăiesc copilul şi îl determină să aibă o atitudine rebelă); se va recurge la aceasta doar atunci când comportamentul indezirabil este persistent şi nu lasă loc alternativei şi nu trebuie să se ajungă nicidecum la cea corporală.
O pedeapsă trebuie aplicată imediat după ce comportamentul inadecvat a fost săvârşit şi părinţii trebuie să-i explice foarte clar copilului, pe un ton calm, pentru ce anume este pedepsit. Tonul adresării este foarte important, nu trebuie să existe agresivitate, să se apeleze la ţipete pentru că acesta se va înfricoşa şi el nu se va concentra să înţeleagă ce a greşit, ci atenţia se va focaliza pe frica indusă de agresivitatea verbală.
Pedepsele uzuale folosite de majoritatea părinţilor sunt: confiscarea obiectelor preferate (jucării), interzicerea unor activităţi care îi plac copilului (joaca la calculator, uitatul la televizor, plimbatul în parc, ieşitul la joacă cu prietenii) .
Pentru a aplica o pedeapsă un părinte trebuie să analizeze foarte bine situaţia şi să găsească mustrarea potrivită ; altfel, el riscă să aleagă o pedeapsă prea aspră, care înrăieşte copilul, sau una prea blândă, care nu va avea nici un efect în ceea ce priveşte corectarea comportamentului copilului.
Tineti minte: cei din jur va vor imita comportamentul.
Este normal sa fiti tristi, deprimati sau furiosi. Ar trebui sa fiti supraoameni sa nu va simtiti asa macar din cand in cand. Dar amintiti-va ca rudele si prietenii nu stiu probabil ce atitudine sa adopte. Daca dumneavoastra luati totul in tragic, e posibil ca si cei din jur sa se poarte ca si cum v-ar fi lovit intr-adevar o tragedie si pot incepe chiar sa va evite. Daca va vad ca va straduiti sa o scoateti la capat, le transmiteti de fapt ca e in regula sa va intrebe ce mai face cel mic sau chiar sa va ajute din cand in cand cu ce pot.
Interesati-va ce tratamente exista pentru copilul dumneavoastra.
Nu presupuneti automat ca doctorul stie totul. Cautati informatii si dati-le mai departe. Daca pastrati tonul potrivit, sigur doctorul nu se va supara sa afle lucruri noi.

Metode de îmbunătăţire a comunicării în interacţionarea cu cei cu sindrom Down.

● Staţi faţă în faţă pentru a vă putea privi în ochi.

● Folosiţi un limbaj simplu şi fraze scurte.

● Pe lângă comunicarea verbală, folosiţi-vă de mimică, gesturi şi semne.

● Acordaţi-le timp să înţeleagă şi să răspundă.

● Ascultaţi cu atenţie şi rugaţi-i să repete instrucţiunile primite.

Bibliografie:

Albu A., Albu C. "Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului deficient fizic", Iasi, Poliron, 2000. 451 p.
Adriana Băban, Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. București, 2001. 256 p.
Cătălin Codrea., Gabriela Nedelcu. Ghid de bune practici în educarea copiilor cu CES. Școala specială Pașcani. 2000. 77 p.
Consiliere pentru grădiniță…start pentru viață. Modul pentru consilieri. București, 2008. 82 p.
Iolanda Mitrofan. Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative. Ed. SPER. București, 2008. 514 p.
Peter E.M. Lauteslager "Copiii cu sindrom Down. Dezvoltare motorie si interventie" Editura de Sud, Craiova, 2005. 370 p.
Popescu G, Plesa O "Handicap, readaptare, integrare", Ed.Pro Humanitate. Bucuresti, 1998. 236 p.
Verza E, Paun E "Educaţia integrată a copiilor cu handicap", Unicef, 1998. 176 p.

загрузить